Cele trei Ide ale lunii februarie

În unele zone din țara noastră există un obicei superstițios practicat de părinți atunci când copiii lor împlinesc vârsta de un anișor. Până la acea dată, părul copilului nu se taie, pentru ca la vârsta de un an să poată fi prins într-o coadă (măcar de lungimea codiței unei rățuște) în creștetul capului.

În ziua când acesta împlinește un an, rudele și prietenii se adună să sărbătorească evenimentul alături de familia micuțului. După ce toată lumea a mâncat și a băut, când toți sunt mai relaxați, nașii copilului așază pe o masă sau pe o tavă felurite lucruri. Acestea variază de la cărți la ustensile, instrumente medicale sau scule, jucării, bijuterii, bani, obiecte de metal, decorațiuni și alte briz-brizuri care să reprezinte varii profesii. Se numește „Tăierea moțului”, un obicei practicat în zonele de sud, sud-est și în anumite părți din estul României. La noi în familie, obiceiul a ajuns cunoscut prin tatăl meu care se trăgea din sudul țării. În zona de unde se trage mama mea, acest obicei nu era cunoscut.

De ce este această zi atât de importantă pentru familia copilului? Fiindcă în această zi destinul copilului le va fi revelat: ce anume va alege copilul să facă în viață, pe plan profesional, ca vocație. Primele trei lucruri atinse sau alese de copil vor fi și cele care îi vor defini caracterul și educația profesională, spune-se.

Activitatea în sine poate fi de-a dreptul hazlie. Uneori nașii, poate un picuț prea atașați de copil, vor dori să dramatizeze oleacă, vor face pariuri, înainte ca cel mic să se fi apropiat măcar de obiectele răsfirate, prognosticând cum mica lor comoară va deveni așa și pe dincolo, va face asta sau aia. Atmosfera din încăpere devine tensionată, copilul îi privește pe toți cu ochi mari, nepricepând ce anume se petrece, toată lumea înghițind în sec, plini de emoție, încercând să anticipeze prima mișcare a ghimizdrocului: care va fi primul obiect ales, oare se va plia cu visele și dorințele familiei și ale nașilor? Unii pierd pariul, alții câștigă. Per total, evenimentul este doar un alt pretext ca românii să se adune și să mai aibă ce sărbători.

Când am împlinit eu un anișor, ai mei au făcut cu mine același lucru. Mi-au pus înainte o sumedenie de obiecte din care să aleg. Ziceau ai mei că eram un copil liniștit dar curios, cu ochi mari, care studia tot ce mișca în jurul său. Când m-am apropiat de masa cu obiecte, m-am oprit preț de câteva secunde și am privit cu mare uimire toate lucrurile așezate înaintea mea pe care nu le mai văzusem până în acel moment. Și, spre surpriza celor de față, am ales următoarele trei obiecte: un ciocan, un ceas de mână și un roman de dragoste românesc, intitulat „Adela”.

După ce micuțul își alege cele trei obiecte, i se taie moțul, fiind păstrat pentru posteritate într-un recipient din sticlă sau din cristal, ca să-i amintească viitorului adult de primele sale alegeri din viață. E ca un fel de garanție a primelor zile din copilăria sa.

După ce mi-au tăiat moțul legat cu o fundă și l-au pus ca pe o ofrandă deoparte, la păstrare pentru zilele ce vor urma, m-au lăsat în treaba mea, să mă joc. În acest moment, ceea ce adulții trebuie să facă este să încerce să interpreteze destinul copilului pe baza obiectelor alese de acesta. Nu-i lucru deloc ușor să tâlcuiești alegerile micuțului, dimpotrivă, dacă cumva cei mari s-ar înșela – ceea ce e foarte posibil, că doar oameni suntem – cel mic poate deveni o adevărată dezamăgire pentru toată familia. Dacă totuși au dreptate, micuțul poate fi o adevărată binecuvântare. Mai în glumă, mai în serios, fiecare dintre cei prezenți își dă pe rând cu părerea, încercând să ghicească, să descifreze înțelesul fiecărui obiect ales.

Când am ales eu acele trei obiecte, părinții mei au fost uimiți. De ce ar alege o fetiță un ciocan atât de greu și de dur, un instrument al muncii pe care muncitorii îl aleg de obicei pentru a demola ceva, pentru a bate cuie sau pentru a izbi ceva cu el? Dar ceasul de mână? Și cu romanul de dragoste cum rămâne?

În fine, după câteva păhărele de alcool, oamenii se amețesc, devenind foarte spirituali, pierzându-și interesul în ghicitori prea complexe.

Ca orice mamă, și a mea a reflectat îndelung la alegerile mele, păstrându-le în inima ei. Îmi spunea că ciocanul ar fi simbolul tăriei, forței. Ca sculă de lucru, acesta poate distruge și demola lucruri. Din punct de vedere temperamental, îmi spunea mama peste ani și ani, că sunt o persoană foarte puternică, la fel ca acel ciocan ales de mine, folosit în scopuri benefice. Trăsăturile mele de caracter subliniază, de asemenea, aceste lucruri, aceste puncte tari în mine.

În total contrast cu ciocanul, am ales un ceas de mână fin, minuțios și ușurel. Mamei acest lucru i-a arătat delicatețea, meticulozitatea mea, natura mea blândă, bună și nobilă, atenția mea la detaliu, punctualitatea mea și faptul că timpul a fost mereu cel mai mare aliat al meu în aproape toate circumstanțele vieții mele. Ce-i drept, nu sunt o persoană care se scoală devreme ca să ajungă departe – nu întotdeauna, că sa fiu cinstită. La fel, anumite lucruri foarte complexe, idei complicate și procese încurcate sau încâlcite nu le înțeleg pe dată, însă, în foarte scurtă vreme îi ajung din urmă pe ceilalți care s-au prins mai repede decât mine și, uneori, chiar ating linia de finiș, luându-le-o înainte, ba chiar înainte ca alții să fi parcurs măcar jumătate din drum.

Când a ajuns la romanul de dragoste „Adela”, aici mama s-a întristat. Cartea vorbește despre o femeie care se căsătorește iar apoi divorțează. Mama mi-a readus aminte de aceste alegeri ale mele după ce părăsisem țara unde m-am căsătorit, repatriindu-mă. Cauza de divorț fusese deja introdusă și, parcă pentru prima dată în viață, atunci mi s-au deschis ochii, văzând anumite legături cu cartea aleasă de mine când împlinisem un an.

În familie am fost poate singura care, de mică, nu am fost tare înclinată spre superstiții, chit că uneori le practicam pentru că asta mi se indica să fac. Totuși nu am putut să nu mă gândesc la ce se petrecea la vremea respectivă în viața mea, întrebându-mă dacă nu cumva ceea ce alesesem de copil avea vreo legătură cu tot ce trăiam. Ce mister, îmi spuneam. E posibil ca noi, cu mânuțele noastre atât de mici, și atât de timpuriu, să ne alegem deja pașii pe care îi vom face ulterior în viață și alegerile pe care ar trebui să le urmăm, cu mult înainte să știm ceva despre ele, înainte chiar ca noi să aflăm că avem o liberă alegere de care să ne folosim la maxim? Imposibil, mi-am spus.

Mai mult decât atât, m-am născut pe 14 februarie, o zi dedicată iubirii și cuplurilor. Chiar și de copil am știut înlăuntrul meu că mă născusem să iubesc și să fiu iubită dar acest lucru îmi părea atât de vag la acea vreme din negura copilăriei mele. Într-un final am tras concluzia că, într-adevăr, sunt o femeie puternică, cu trăsături foarte nobile și delicate, care poate iubi și poate fi ușor iubită. Dovada? Atâtea exemple din viața mea în care am fost înconjurată de persoane care m-au considerat și m-au tratat ca pe o persoană foarte ușor de iubit și de iubitoare. Sub nicio formă nu am dorit să-mi reamintesc detaliile negative pe care superstițioșii le scot în evidență atunci când par să nu găsească o explicație la propriile lor predicții, profeții și prognosticări.

Unde mai pui că numele Adela chiar înseamnă nobilă în germana veche? Variabile incidentale, nu-i așa? Așa îmi spuneam și eu.

Dar ascultați aici: cândva, odată, se credea că undeva acolo sus, în cămările universului de necuprins, o mână de femei ședeau, torcând fusul istoriei și destinelor omenirii. Ide li se spunea. Toate popoarele le aveau, sub un chip sau altul. Unii le ziceau vrăjitoare, alții zâne. Dar oricare ar fi fost ele, treaba lor era să ne manevreze destinele, cel puțin așa se credea încă din bătrâni. Cu toate acestea, undeva în sufletul omului, se mai credea că nu există nimic care să schimbe sau să inverseze ceea ce ți-era deja scris încă dinainte să te naști, probabil din veșnicie. Oare așa să fie?

Basme de care să te îndrăgostești lulea

Mă întorc la copilăria mea, tezaur de multă înțelepciune, fiindcă e plină de suferință și de nevoi neîmplinite. Am început să citesc pe la vârsta de patru ani. Copil precoce, curios, care nu are stare. Aveam cuștiriță în fund, cum mi se mai spunea, așa că mi-au dat de lucru. Când am pus mâna pe primele mele cărticele de povești, ochii mei de fetiță s-au mărit cât cepele. Poveștile și basmele rusești și românești aduse de mama acasă și pe care îmi scrijeleam semnătura personală mi-au rămas întipărite adânc în conștiința de fetiță. Au fost primele imagini care se derulează și astăzi ca un film de diapozitive în memoria mea: tinere fecioare frumoase și bărbați puternici, îndrăgostiți lulea unii de alții, luptând împreună împotriva unor creaturi rele. Dar cea mai minunată frază care mereu m-a uns la suflet ca mierea pe botul ursului flămând ieșit din bârlogul iernatic: Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți… era eterna făgăduință care nu va fi încălcată niciodată. Era însemnul basmului.

Firește, când ești copil și abia reușești să îngăimăcești câteva cuvinte și să pui cap la cap doi cu doi, nepricepând încă de ce trebuie să bată patru, nu poți pune la îndoială ultima frază dintr-o povestioară cu final fericit. Fraza aia, care sună ca o mantră cu ecou etern, e parcă sculptată, la fel ca poruncile dumnezeiești, în stâncă. Unde mai pui că, fiind scrisă la indicativ, la timpul perfect compus, presupune că lucrurile așa s-au și derulat. Nu sunt condiționate de nimic, ele s-au petrecut deja, deci timpul nu se întoarce, evenimentele sunt bătute în cuie, nu pot fi întoarse. Ele s-au petrecut și gata. Pentru mintea unui copil aceste lucruri devin mai sfinte decât viața. Și nimeni nu are dreptul să intervină cu întrebări care să suscite îndoieli în mințile cititorilor, cum ar fi: În ce fel au trăit fericiți până la adânci bătrâneți? Au locuit cu părinții sau cu socrii? Cine întreținea familia, el, ea sau chiar amândoi lucrau de zor? Împărțeau cheltuielile? Locuiau într-un palat încăpător și foloseau toate încăperile sau doar câteva dintre ele? Aveau grădină, curte, animale de companie? De unde făceau rost de hrana zilnică? De la târg sau de la supermarketul de peste drum? Și altele deopotrivă.

E cunoscut faptul că basmele și poveștile cu acest scop au și fost inventate de mintea umană pusă la încercare de grea suferință, nevoință, neîmplinire – anume să nu aibă impedimente în finalizarea cu succes a firului acțiunii. La urma urmei, zice-se că basmul este țesut de zâne, nu de contabili sau de ingineri, nu este o chitanță sau o factură. Ci o adunătură de vorbe magice care au efectul scontat – cel puțin din punct de vedere tehnic și medical – de a ridica tensiunea celor anemici emoționali, de a crește cantitatea de celule ale fericirii per total celor care nu au parte de valuri emoționale devastatoare în viețile lor. Aceste vorbe grăite și, ulterior culese și iscălite, au scopul clar a de te face, ca la un automat, fericit. Dacă eșuează, atunci basmele nici nu mai au după ce să existe, nu-i așa?. Miturile s-ar dezintegra și tot eșafodul pe care ne clădim speranțele s-ar prăbuși cu totul, iar noi cu el. Îmi spun uneori că Dumnezeu e mult prea îndurător, lăsându-ne să ne desfătăm, mințiți și hipnotizați de propriile noastre credințe nestrămutate, fiindcă, dacă nu le-ar permite, am claca cu totul nervos.

Jobul basmelor este de a îndulci tot putregaiul pe care lumea ni-l oferă, altfel roadele acestei lumi nu ar fi plăcute la vedere ca să le mănânci. Vă spune ceva această asemuire? Nu vă sună ca povestea genezei, când proto-părinții noștri au mușcat din acel fruct care le părea plăcut la vedere și bun la gust iar mai apoi li s-a făcut rău, văzându-se aruncați în vâltoarea realității crude a căderii în minciună?

Dar să nu mă abat prea tare de la potecuță. La urma urmei avem de supraviețuit cumva, ca să atingem o vârstă medie de cel puțin 72 de ani (la femei) și 74 (la bărbați), potrivit statisticilor – și nu ai cum altfel, dacă viața asta e prea mizerabilă și împuțită, nu?

Pentru toți, fără excepție, viața este atât de crudă câteodată că, de n-ar fi basmele și poveștile cu final fericit, eu, cel puțin, mi-aș fi pierdut literalmente mințile. Basmele, poveștile alea siropoase de dragoste au fost pentru mine maica ce m-a ținut la sânul ei și de la al cărei sân am supt cu atâta sete ceea ce femeile din viața mea nu mi-au dat.

Stilul de atașament – acea legătură pe care o ai cu creaturile mai târziu ca adult – și-l formează copilul din relația cu mama. Mama nu m-a alăptat deloc, a stat cu mine trei luni – soarta multor copii din generația mea – m-a lăsat la bunici. Mi s-a pus un animăluț de pluș sau o păturică dintr-un material fin în brațe și mi s-a zis Maturizează-te! Se mai spunea pe acea vreme să nu-ți pupi copilul decât în somn, ca nu care cumva să ți se urce în cap de alintat ce va ajunge. Și uite așa nu am fost alintați, nu zic iubiți, ci malnutriți, o generație care mai târziu, la maturitate, a ajuns să fure din te miri unde și să scoată din piatră seacă ceva să-și umple hăul care nu mai contenea să se caște la interior, rozând din noi efectiv. Ăsta este un păcat social pe care îl condamn. Nu-mi condamn părinții, fiindcă și ei au copiat ce au văzut acasă și au făcut ce li s-a zis. Dar omul este capabil de o fidelitate falsă, până la moarte…

Toate lucrurile astea trebuiau să fie o chezășie a faptului că eram iubită deplin, mai ales în momentele când, de la exterior, nu venea nicio confirmare a acestei idei. Erau lăpticul pe care nu l-am primit, umărul pe care să adorm plângând, prietenul care mă voia așa cum eram, neschimbată și atât de schimbătoare. Visul meu, vocația mea, poate chiar destinul meu din veșnicie, sau? Oare nu asta alesesem eu de la bun început? Iubire înscrisă în cărți?

Ceea ce pun pe hârtie acum sună oarecum tras de păr, exagerat, ridicat la rang de idol. Aveți dreptate, asta și este. Idolul meu, dumnezeul meu atotputernic, prima mea iubire, primul meu soț, primul meu amant. Cel dintâi pe care l-am iubit cum nu am iubit pe nimeni până în acest moment când stau să scriu aceste rânduri. Dacă vreți, este declarația mea de dragoste pe care o pun pe hârtie pentru cea mai mare iubire a vieții mele: iubirea însăși, basmele, poveștile de iubire, romanele de dragoste. O, cât v-am iubit și cât v-am hăituit! Și cât m-ați mințit! Eram îndrăgostită lulea de voi, aburi ce sunteți! Himere, vise, iluzii ce mi-ați adus atâta nimic și pustietate…

Castelul meu interior

Cine trăiește ancorat în realitate nu râvnește pudra de zahăr a zânelor. Însă copiii care trăiesc o realitate mai dură acasă care le lasă urme pe trupul emoțional vor disprețui realitatea mai mult decât pe Bau-Bau însuși, aflând cale de ieșire din ea în propria lor lume unde orice creatură disfuncțională este omorâtă numaidecât, regatul eliberat de fantome iar eroii reușesc să salveze pe toată lumea, fără excepție. Sfârșit. Final fericit.

Am urât realitatea mai mult decât își poate imagina cineva că un copil atât de fraged poate ajunge s-o urască. Mi-a fost mai nesuferită decât toate fobiile și fricile pe care le dezvoltasem de copil. Acasă însemna să fii mereu sub asediu unde oricând putea exploda o bombă, distrugând orice rămășiță din acea pace feerică și încă atât de fragilă la care, culmea, toți din casă năzuiam.

Câte războaie nu se fac ca să fie pace! Așa și într-un basm. Personajele se luptă cu creaturi care amenință cu distrugerea vieților lor și ale celor dragi lor. Avem întotdeauna o mare luptă. Un ultim prag de trecut. Iar după aceea totul este restaurat la ordinea inițială lăsată de Bunul Dumnezeu încă din veșnicie. Dar și atunci, când eram copilandră, îmi puneam aceeași întrebare: De ce nu se termină aceste lucruri, de ce nu este o pace trainică, de ce grijile, certurile și agresivitatea nu sunt rezolvate, acele lupte zilnice care ne sugrumă ca brațele unei caracatițe imense?

La vârsta de unsprezece ani deja aveam o viziune clară despre viață: mizerabilă, tristă, deprimantă, nedreaptă, abjectă și vrednică de dispreț, mârșavă, mai amară decât pelinul și agonizant de dureroasă. Poate tocmai fiindcă gândeam așa despre viață, cerurile s-au aplecat asupra mea, permițând ca eu să caut o ieșire din mizera mea perioadă adolescentină precoce. Numai că am ieșit dintr-un labirint încurcat rău, doar ca să sfârșesc într-altul și mai întunecat – am cunoscut ceea ce a devenit unica și singura mea iubire de o viață: genul romanelor istorice de dragoste.

N-o să uit cât oi trăi acea zi fatidică. De parcă ar fi fost chiar ieri. În timpul pauzei de prânz de la școală, am părăsit clădirea principală, îndreptându-mă spre clădirea bibliotecii școlii, pentru a lua cu împrumut o carte de geografie de care aveam nevoie pentru un proiect. Plimbându-mă printre rafturi și încercând să dau de secția de geografie, am trecut pe lângă secția de proză și beletristică, clipă în care coperțile colorate ale unor cărți au strălucit ca roua diamantină a dimineții, atrăgându-mi atenția imediat. M-am oprit și am luat în mână o carte de pe raft. Mare mi-a fost mirarea când ochii au inspectat coperta care era un adevărat miraj, mai frumoasă decât imaginile din basmele cunoscute de mine: doi oameni, cu siguranță personajele principale ale cărții, mi-am dat eu cu părerea, un bărbat extrem de chipeș și o femeie de o frumusețe nemaiîntâlnită de mine până atunci erau imortalizați într-o îmbrățișare atât de senzuală și de ademenitoare. Povestea părea plasată în epoca medievală, așa-mi părea. Dar ceea ce m-a hipnotizat pe loc a fost felul în care cei doi se priveau, de parcă s-ar fi cunoscut de la începuturile timpului, ca și când încrederea lor reciprocă era de netăgăduit, inexpugnabilă.

Nu mai văzusem așa ceva până atunci, nici măcar la părinții mei. Și imaginea aceea a vorbit sufletului meu atât de umbrit și de înfometat, cu atât de puternic impact asupra personalității mele încă în curs de formare, încât am luat cu împrumut cartea și am dus-o cu mine acasă, nedându-mi seama pe atunci că îl invitasem pe dușman în viața mea. Așa am început să construiesc la castelul meu interior, țesând iluzii deșarte de iubire povestită de alții care, la rândul lor, caută poate ca și mine aceeași iluzie să se facă una cu realitatea, însă nu au cunoscut-o poate niciodată.

E ușor să fii viteaz de la depărtare, așa spune un proverb. Din spatele unei penițe, orice mare scriitor poate povesti câte-n lună și stele despre dragoste care, ca să clarificăm un lucru, se face, nu se povestește! Și, hai să fim serioși, aceste cărți sunt înțesate la tot pasul de elemente care numai că nu urlă sus și tare: co-dependență, abuz, traumă, falsitate și minciună.

Dependențe & Co.

Toate femeile au câte un pitic pe creier. Unele sunt înnebunite după haine, altele după pantofi, altele iar după bijuterii, și iarăși altele după toate la un loc. Fiecare cu aia mă-sii, cum se zice. Dar singura mea pasiune, iubirea mea unică, căreia nu i-a trebuit mult până s-a transformat în drogul meu, viciul meu, totul meu, rămânând păcatul meu timp de aproximativ 20 de ani, a fost genul romanelor de dragoste. Când am răsfoit primul meu roman de dragoste a fost ca și când ascultam coruri de îngeri ce-mi gâdilau urechile. În sfârșit, Dumnezeu, în mod inexplicabil, îmi văzuse angoasa, foametea mea după o schimbare, iubire, pace și tihnă, după înțelegere și fericire, așa gândisem. Dumnezeu mă făcuse fericită, asta fusese concluzia mea. Dar oare să fi fost chiar Dumnezeu acela care m-a împins în brațele dușmanului meu?

Din acea zi am consumat romane pe bandă rulantă, așa cum un fumător înrăit fumează poate cel puțin un pachet de țigări pe zi. Eu lecturam pe puțin câte două sau trei volume pe zi. Întâi toate romanele de la biblioteca școlii, apoi cele de pe rafturile bibliotecii județene, de pe rafturile librăriilor din oraș, toate le-am citit.

Când mi s-au sfârșit opțiunile, slavă cerului, mamele unor colege de clasă mi-au oferit cărțile lor din propriile biblioteci de acasă. Am petrecut ore în șir, zile, nopți chiar, pitită, devorându-le cu o viteză de care nu mai fusesem capabilă. Îmi petreceam pauzele citindu-mi romanele. Și, înfometată cum eram, cu cât citeam mai mult, cu atât mai tare simțeam că nu mă mai satur iar foamea era cumplită. Cărțile acelea îmi ofereau o fericire unică. Mă întreb uneori și astăzi dacă nu cumva acele cărți aveau incantații făcute pe el, după modelul multor piese de literatură pe teme de vrăjitorie și ocultism despre care se vehiculează că ar fi de-a dreptul impregnate cu magie neagră, tocmai ca să te prindă și să nu-ți mai dea drumul. Puterea lor de seducție e mult prea mare pentru un simplu muritor de rând să le reziste, au putere aproape supraumană. Dacă m-aș putea întoarce în timp să-mi recuperez toți banii pe care i-am cheltuit pe acele cărți (lecturate în număr de aproape zece mii), aș deveni putred de bogată, fără să exagerez, încât nu ar mai fi necesar să mai lucrez o zi amărâtă până la sfârșitul vieții mele. Fără glumă!

Interesant este că creierul meu a înregistrat imaginile de pe coperta fiecărui roman în parte, însă niciodată denumirea romanelor. Titlurile și numele sunt inutile, la urma urmei substanța e cea care te învață, te ghidează și te hrănește. Asta pentru că nimeni – nici la școală, nici la biserică, în societate, sau chiar și în media – nu m-a învățat ce este iubirea. Acest gen literar a devenit profesorul meu preaiubit, instruindu-mă în arta iubirii, seducției, intrigilor și fericirii nemuritoare. Dar chiar și așa, până în ziua de astăzi nu am habar cum să flirtezi, să seduc sau să atrag în viața mea o relație normală și sănătoasă. Știu cel mult să tachinez un bărbat ca să văd ce-i poate pielea, dar și lecția asta a fost învățată târziu, după ce am trecut prin furcile caudine. Nu e ironic? Mai ales după atâția amari de ani de studiu?

Cu cât citeam mai mult, cu atât mai flămândă deveneam. Era ca și cum sufletul meu nu avea fund. Este un sentiment cumplit. Mi se părea că-mi pierd mințile dacă nu lecturez chiar și numai câteva pagini dintr-un astfel de roman.

Romanele astea erau mereu lângă mine când aveam cea mai mare nevoie de ele: când mă plictiseam și când nu puteam închide un ochi noaptea; când fantezia mea nu mai avea carburant și dădea rateuri, mai ales pentru proiectele mele literare de la școală; când eram tristă și nefericită, neîmplinită, nedorită, nevrută, disprețuită, ocolită, când nu mă puteam ridica la nivelul așteptărilor partenerilor pe care îi iubeam; când școala, facultatea sau viața în sine erau prea solicitante, când eram obosită, fără busolă în viață, dar mai ales când mă simțeam singură și atât de goală și de pustie la interior. Nici măcar pornografia sau atingerea unui bărbat nu a avut vreodată asupra mea efectul produs de aceste romane. Erau imbatabile. Și le iubeam, fiindcă nu mă judecau, nu mă criticau, nu mă supărau, nu-mi cereau nu-știu-ce lucruri greu de produs, nu mă abandonau, nu mă respingeau. Câtă loialitate din partea lor!

Singurătatea aceea care te roade ca un vierme la interior… și care devine un monstru nesătul, un balaur de foc care te mistuie precum o torță, consumându-ți fiecare fibră și celulă rămasă, toată energia. Te secătuiește de orice speranță, oferindu-ți leacul morții, picătură cu picătură, dar niciodată nu te face să te simți viu sau că arzi, că luminezi, că plutești ușor ca o pană pe aripile vântului, că ești una cu universul. Ce iubire mincinoasă! Iar eu tocmai în brațele acestei iubiri mi-am găsit refugiu. La pieptul unui bărbat care iubește necondiționat, ireproșabil, fiind gata-gata să sară în foc sau în apă, în luptă sau în gura unui zmeu să te elibereze, să moară pentru tine, ca tu să rămâi în viață. Totuși, știind el că-ți poate provoca o angoasă teribilă și că te poate îndurera murind pentru tine, va avea nesfârșită grijă să nu moară în timp ce îți salvează pielea. Dimpotrivă, el va rămâne în viață, făcând din tine cea mai fericită femeie de pe pământ.

Poveștile de iubire sunt invincibile. Iar iubirea este o adevărată mizerie astăzi! E murdară, haotică, perversă, dezgustătoare. Mă poate învinui cineva că am gândit așa? La urma urmei, asta e ceea ce te învață astfel de cărți: atunci când închizi cartea, afară e iadul care te așteaptă. Iar afară, eroul de taică-tu nu o vrea pe maică-ta. Scorpia de maică-ta nu îl vrea pe taică-tu iar frate-tu se uită cum să te copieze, și trebuie strunit, ca să nu deranjeze.

Așa că nu mai închizi cartea, o lași deschisă, rămâi în poveste, ca într-o temniță de unde nu dorești să fii eliberat. Singura ta fericire este să tot stai acolo, să fii înghițit de povestea aia unde poți fi ori un majordom, o slujnică, o țărăncuță sau chiar și stăpâna castelului, dacă nu chiar prospectele ei de iubire. Orice rol ți-ai atribui, ideea e să rămâi acolo, să nu ieși din joc. Iar ca să rămâi în poveste nu e deloc greu. Când trebuie să ieși, chiar și numai pentru puțină vreme, aia e partea cea mai dificilă. De aceea, când se termină povestea, urmează una nouă, moștenirea prelungește moartea asta lentă a ființei. Căci asta și aduce, moarte, fără pretexte. E moartea sufletului și a personalității.

Înapoi la prima iubire

După căsnicia mea eșuată, am sfârșit prin a mă întoarce la primul meu amant: romanele de dragoste. Se spune că prima iubire nu se uită niciodată. În cazul meu, afirmația asta e adevărată. Mărturisesc cu rușine și cu umilință că, în timpul căsniciei mele, deși nu am consumat astfel de literatură, când fostul meu soț îmi arăta cât de tare mă disprețuiește, primul meu gând alerga la amantul meu dintâi, romanul de dragoste. Căci el mă râvnea, mă dorea cu o ardoare cu care și eu îl doream pe fostul meu, deși nu-l puteam atinge.

În nopțile de mare singurătate, când nu puteam închide un ochi, ascultând respirația bărbatului culcat lângă mine care dormea cu mine în același pat nu ca soț, ci mai degrabă ca un coleg cu care ați fi zis că împart o chirie, neavând la mine romanul de dragoste, încercam să-mi reamintesc măcar unul dintre miile de romane devorate de mine până la vremea căsătoriei mele. Și mă pierdeam printre personaje, imagini, firul încâlcit al poveștilor, adâncind rana respingerii și a abandonului din inima mea.

Oricât de tare mă îngrețoșează astăzi astfel de scrieri, după ce am parcurs programul de vindecare și am ieșit din mlaștină, acest gen a fost primul meu bărbat. Nelegitim, dacă vreți, dar a fost. Înainte ca eu să fi cunoscut bărbat, în felul despre care Biblia vorbește că un bărbat cunoaște o femeie, am păcătuit și am curvit cu aceste romane grafice de dragoste. Și da, partea cea mai delicioasă a fost întotdeauna cea în care bărbatul o cunoaște pe femeie trupește. Partea era atât de sacră pentru mine ca Sfânta Scriptură însăși, poate chiar mai ceva decât Cartea Cărților. Tensiunea emoțională, legătura dintre cei doi, uniunea și unitatea pe care nu am experimentat-o niciodată, nici măcar în propria mea căsnicie, au fost scopul meu dintotdeauna. Acea uniune creatoare din care se naște tot ce e frumos, viu, sacru.

Cumplit este atunci când, în sfârșit, descoperi cât de departe ai ajuns, fără măcar să fi gustat acea prietenie, unitate și iubire dintre un bărbat și o femeie pe care aceste cărți le descriu cu atâta acuratețe și plasticitate. Intimacy, termenul englezesc pentru intimitate, înseamnă efectiv vezi în mine, vezi în străfundul meu, în profunzimea mea. Adevărul – acela că nimeni nu a reușit să se aplece să arunce chiar și numai o privire în străfundurile sufletului meu – este atât de dureros că-ți frânge inima! Tot acel castel, edificiul pe care mi-am construit viața, s-a prăbușit cu forța unui cutremur de cea mai mare magnitudine închipuită. Iar resturile lăsate în urmă din vechiul regat au fost înghițite cu totul de valuri sau au fost spulberate de vânt în cele patru colțuri ale pământului. Dar unde era eroul meu care să vină în ajutorul meu, să mă salveze, să mă elibereze? Unde era tata, eroul meu, pe care îl tot așteptam?

Divorțul final de prima iubire

Când am încercat pentru prima dată, deliberat și cu intenție terapeutică, să mă eliberez de aceste lanțuri, am simțit că trec printr-o reînnoită moarte. De câte ori poate muri o ființă umană? De câte ori se poate mistui, ca pasărea Phoenix, înaripata din foc, care este înghițită de propriile flăcări și se retrezește din propria cenușă? De această dată, însă, moartea a fost mai violentă ca oricând. Nu a fost lentă, nici blândă. A fost un carnagiu interior. Similar momentului când un bebeluș este înțărcat, luat cu forța de lângă cel mai delectabil sfârc dătător de viață, de la sânul cel mai cald. Sau poate mai rău, când este scos din sânul mamei, la naștere. Îmi amintesc că l-am implorat pe Dumnezeu să-mi lase măcar un roman, unul, nu mai multe. Dar am simțit că nu consimțise. Și, pentru că am dat ascultare, am fost în stare să mă vindec. Sigur, vindecarea e un proces de o viață. Așadar sunt încă în recuperare. Însă rana mea e ca un tatuaj vizibil. Când mă strânge în brațe singurătatea aceea teribilă și sentimentul acela înfiorător și înspăimântător de respingere și de abandon, mă trezesc că îmi observ rana de moarte de odinioară, și mă întorc, chiar și numai cu gândul, la anumite cărți despre care doar vag îmi mai amintesc acum (din multitudinea de mii și mii citite, fără să le exagerez numărul). Este ceea ce am cunoscut cel mai bine, cu ce am crescut, singura mea intimitate cu aceste povești.

Într-un fel, ceea ce m-a făcut să îngenunchez, din disperare și supunere față de puterea superioară, și să-mi las stăpânul în urmă, a fost faptul că, la un moment dat, deja avansată fiind în etapa de vindecare, nu am putut resimți plăcerea fizică. Acel sentiment minunat – cauzat de un coctail de dopamină, neurotrofine, serotonine și adrenalină -dispăruse, lucru care mă alarmase mai mult decât orice altceva. Iar când fericirea nu mai este emanată de romanele producătoare de așa-numită fericire (al cărui unic scop este, într-adevăr, acela de a induce sentimentul și vibrația de fericire), durerea pură, ca un metal greu, și golul resimțit sunt la ele acasă, nestingherite de alte personaje care să le mascheze sau să le ascundă prezența. E un joc de magie aici. Romanele mele făceau să dispară pe dată durerea, singurătatea și golul ca un iepure care dispare în jobenul magicianului.

Impactul durerii, al rănii de abandon și de respingere, sentimentul de a nu fi dorită și iubită de părinții mei, de prieteni sau colegi, de însuși fostul meu soț, m-a zdrobit cu o forță asemănătoare celei cu care un asteroid lovește planeta noastră. Prea violent să poată fi descris și trăit și, dacă cel de sus nu m-ar fi susținut, sigur aș fi clacat la propriu. Organismul uman nu poate suporta astfel de abstinențe vehemente, dacă nu este sprijinit din mai multe puncte de vedere. Fiindcă la acel moment nu mai aveam niciun stâlp de susținere, eram fără acoperiș, iar edificiul meu emoțional era la pământ. Câmpurile din jurul castelului meu interior erau arse, la fel ca urâciunea pustiiri. Iar moartea pur și simplu refuza să vină să mă ia.

Mai mult, când mă gândeam la o posibilă relație cu un bărbat, eram incapabilă să-mi imaginez orice fel de apropiere cu un astfel de specimen, întrucât, oricât ar fi fost el de fain, el nu corespundea niciodată descrierii bărbaților din romanele mele de dragoste. El trebuia să fie nu doar chipeș și atrăgător, ci și în putere, viteaz, în caz că trebuia să-și protejeze femeia de care era îndrăgostit până peste cap. Și trebuia să fie O SINGURĂ femeie în viața lui. Până la moarte. Poate că singurele romane care s-au apropiat cel mai tare de imaginea ideală pe care o nutrisem despre un bărbat erau cele despre popoarele indigene din America.

Și voi trăi fericită până la adânci bătrâneți

Întrebată fiind odată la școală ce aș dori să devin când mă voi face mare, obișnuiam să răspund că aș dori să devin o romancieră. Nu mă interesa într-atât faima rolului de scriitoare, ci vocația de a traduce cuvintele inimii pentru cei care nu le citesc în profunzime. Cu toate acestea, de rușine nu îmi detaliam răspunsul, fiindcă dorința mea ascunsă era, de fapt, să scriu despre mari povești nemuritoare de dragoste care să uimească cititorul. Lucruri care nu au fost scrise niciodată de către nicio altă scriitoare de astfel de literatură.

Mi-a fost rușine să-mi recunosc iubirea pentru aceste cărți, iubirea pentru iubirea însăși. Pentru că asta este de fapt: am iubit iubirea. Am fost îndrăgostită de ideea de iubire. Și exact asta am dorit să ofer lumii, ceea ce și primisem, cuvintele unei fericiri eterne, pentru ca lumea să se poată vindeca, pentru ca să înceteze să mai fie răutăcioasă, frenetică, agresivă, violentă, arțăgoasă și mereu mânioasă. Am vrut să le ofer, exact ca iepurele chinezesc al zodiacului care mă reprezintă atât de bine, elixirul vieții pe care acesta îl ține în lăbuța sa, licoarea păcii și a iubirii. Zâmbesc și acum când mă gândesc la idealismul de care eram pătrunsă. La o așa fragedă vârstă respiram așa idei grandioase…

Dacă stau să mă gândesc mai bine, nu cred – ba sunt convinsă că nu – că în sinea mea am renunțat cu adevărat la acest vis tainic de-al meu. Încă mai sper să scriu lucruri pentru posteritate care chiar au efect de vindecare, care împart înțelepciune, care fac cel puțin o persoană din această lume să zâmbească, să simtă bucurie și să rezoneze cu ceea ce scriu printre aceste umile rânduri. Și Dumnezeu și-a ținut făgăduința față de mine. M-a făcut să îmi doresc un lucru pe care chiar mi l-a îndeplinit. Acum chiar scriu. Penița e la mine. Îmi scriu propria poveste, propriul meu basm, în fiecare zi când mă trezesc cu gândul că astăzi voi trăi ca să mă revanșez față de mine, când fac o alegere conștientă să-mi rescriu viața, destinul, chiar propriul meu final fericit. Scriu articole care ating atât de multe inimi și care mișcă atâtea lucruri în mințile atâtor cititori care le deschid ca să caute înțelepciunea ascunsă în spatele durerii, în spatele unei suferințe de o viață provocate de propria mea mână de călău, căci crezusem pe atunci că, dacă nu mă iubește nimeni, mă voi iubi eu pe mine. Așa este, m-am iubit, dar m-am iubit într-o manieră greșită, distrugătoare. Capacitatea de a mă iubi am avut-o dintotdeauna, ea mi-a fost dată de Însuși Creatorul Meu, însă m-am iubit cu atâta ură, până aproape de propria mea distrugere totală.

Acum că finalmente am înțeles cum trebuie să mă iubesc și în ce măsură sunt în stare să fac rost de obiectul iubirii mele, pot cu onestitate să scriu despre acest lucru. Viața mea este, într-adevăr, un basm de citit și de care să te tot îndrăgostești.

Și atâta vreme cât dispun de o libertate de alegere, nicio idă, cotoroanță sau zână, niciun căpcăun sau inorog, nu-mi poate fura dreptul de a alege, de a-mi alege calea, de a-mi alege destinul. De a-mi scrie propriul final. Ba chiar de a-mi redacta propriul final fericit. Așa am trimis la păscut idele lunii februarie. Erau oricum mult prea reci pentru gustul meu Le-am concediat nu doar pe ele, ci și toate zânele, prințesele și prinții cu platoșă lucitoare, balaurii și vrăjitoarele. Modul în care mi-ar fi scris și mi-ar fi țesut povestea de viață era un pic cam prea brutal pentru mine, precum ciocanul care sparge un cesuleț fin de mână. Iar ție, Adela, îți spun adio, chiar nu ești genul meu!