Dincoace de frontieră – cum să te împrietenești cu amanta soțului tău

Conform rezultatelor testului de personalitate Myer-Briggs sunt o logisticiană cu puternic simț analitic, fin simț de observație și pragmatism. De aceea, pentru mine 2 cu 2 face mereu 4. Lucrurile sunt pentru mine foarte liniare. Eu nu stau să mă gândesc la prea multe variabile când am deja niște constante după care mă ghidez. Pentru mine dușmanul e dușman, prietenul e prieten, sexul e sex și iubirea e ceea ce trebuie să fie. Sunt o fată cu o inimă demodată, care se ghidează după cutume și tradiții de când lumea și pământul, uneori pot părea rigoristă, doar că nu sunt. Eu știu că albu-i alb și negru-i negru. Nuanțele de gri aproape că nu-mi sunt cunoscute.

Așa se face că, atunci când m-am căsătorit, știam cu precizie de ceas elvețian care este rolul femeii în căsnicie dar și cel al bărbatului. Pentru mine lucrurile fuseseră bine definite încă de dinainte, ca să fiu sigură că nu vom avea discuții ulterioare. Știam că soția are grijă de soțul ei, aproape dându-și viața pentru el, ca el să aibă grijă de ea, să fie îndrăgostit de ea, să aibă ochi doar pentru ea. În viziunea mea poate prea unilaterală de la acea vreme știam că femeia este singura responsabilă de fidelitatea sau digresiunile bărbatului. La urma urmei, numai și numai din vina ei rătăcește bărbatul și caută sub fustele altor femei; nu pentru că poate chiar el ar avea o problemă de fond. Problema este mereu la ea, îmi spuneam cu o convingere nestrămutată.

În acest context am și trăit și am îndurat o căsnicie cu un bărbat bolnav psiho-emoțional în urma căreia am suferit cinci forme de abuz: emoțional, fizic, etnic, religios și financiar. După lupte seculare care la mine au durat aproximativ 3 ani, m-am separat de soțul meu, părăsind regatul faraonului meu cu inimă învârtoșată și m-am întors acasă, trecând marea ca pe uscat.

În urma traumelor suferite m-am înrolat într-un puternic program de reabilitare în plan general. Am tras tare ca să mă ridic pe picioarele mele ale căror fluiere fuseseră zdrobite de însuși omul cu care conviețuiam, ca să fie sigură treaba că nu mă mai ridic de jos.

Ca să-mi înțelegeți un picuț firea ar trebui sa descriu aici câteva lucruri de care eram în stare atunci când trăiam în căminul conjugal. Eu nu doar îl iubeam pe soțul meu, ci îl adoram, îl ridicam în slăvi și față de mine, și față de alții; îi făceam toate poftele, convinsă fiind că, având el acasă de toate și nelipsindu-i nimic, nu va simți niciodată nevoia să umble teleleu. I-am fost supusă, obedientă și l-am îndumnezeit. Gradul meu de fidelitate atinsese cote maxime. Dacă aveam și doar câteva ispite în gând cu vreun bărbat, mă duceam și îi mărturiseam, ca unui preot confesor, greșalele mele cele fără de voie.

S-a întâmplat ca, într-o noapte, să visez că mă sărutam cu un vechi coleg de clasă de care îmi plăcuse cândva, în epoca paleolitică, în liceu. M-am trezit atât de tulburată și de istovită de acel vis-coșmar, simțindu-mă, ca de obicei, atât de vinovată – vina devenind pentru mine un al doilea strat de piele de care nu mă mai puteam descotorosi – încât, la trezire, am alergat în brațele soțului meu și i-am mărturisit, căită și spășită, ce făcusem în viziunea mea nocturnă.

Trec cu vederea, de această dată, motivul pentru care, cel mai probabil, aveam astfel de vise care mă bântuiau, deoarece eram căsătorită deja de aproape doi ani iar soțul meu refuza în mod constant și obstinat să își îndeplinească datoriile conjugale. Nu mai vorbesc nici de faptul că i-a luat zile întregi să dorească să consume căsătoria noastră. Așadar lipsurile erau mari și late iar eu consimțeam, pentru că, deh, dacă soțul meu nu mă vrea în pat, dacă nu mă dorește trupește, o face cu un scop anume, unul sfânt, după cum îi era și inima, neîntinată și plină de virtuți. Aveam un soț cu un comportament demn de luat ca exemplu. Eu, în schimb, eram pentru el un monstru ahtiat după sex și o curvă.

Nu mi-am imaginat niciodată scena înșelatului. Nici nu aveam după ce. Soțul meu era întruchiparea tuturor idealurilor mele, un bărbat exemplar, scos din romanele de dragoste. Așa soț unde mai găsește o femeie ca mine la care nu se uită nici dracu´?, ca să-l citez pe bărbatul meu.

Mare îmi era mirarea când auzeam de alte femei care se plângeau a fi înșelate de soții lor. Și îmi făceam cruce, bătând în lemn, mie așa ceva n-o să mi se întâmple niciodată, pentru că eu știu bine ce-i trebuie bărbatului meu. Dar oare mie ce-mi trebuia? M-am întrebat vreodată?

Tot prin al doilea an de căsnicie m-am trezit cu o citație la tribunal pe motivul că soțul meu ar fi acuzat de hărțuire sexuală la locul de muncă de la care fusese expulzat în mod extraordinar. Și căsnicia noastră, care oricum nu era construită pe un fundament sănătos, a mers pe tobogan în jos. Era în cădere liberă.

A fost doar o chestiune de timp până când am deschis ochii asupra faptului că, într-adevăr, ducea o viață duplicitară, paralelă cu a mea. Iau eu eram aceeași slugă fidelă în casă. Din datorie și fidelitate față de el și jurămintele noastre nu mi-am îndeplinit promisiunea față de mine, aceea că, de-ar fi să mă înșele vreodată, îl voi părăsi numaidecât. L-am iertat o dată, de două ori, de mai multe ori. Și am rămas. Fidelă. Loială. Mereu o fată de casă, iertătoare și primitoare.

În ziua de anul nou, când mă jucam pe ecranul telefonului său – blocat, de altfel – am tastat, fără să-mi dau seama, combinația de cifre care îi codificau telefonul iar ecranul m-a introdus imediat în fereastra principală din aplicația WhatsApp unde se desfășura o conversație cu o muiere. Auzindu-l că se întoarce de la baie, am memorat numărul de telefon cu care purta conversația, blocându-i pe dată telefonul. M-am eschivat la baie unde am notat în agenda mea telefonică acel număr de telefon memorat și apoi mi-am văzut de treabă.

Mi-a trebuit o forță supraomenească să nu leșin sau să mă tăvălesc de durere citind conversația celor doi făptași. Și Dumnezeu mi-a dat-o, mai ales pentru cele ce urmau să se întâmple. A doua zi, la muncă, în pauza de masă am scris un SMS acelei femei cu care îmi punea coarne bărbatul meu, prezentându-mă în mod foarte elegant și respectuos, rugând-o să îmi dea voie să port o discuție foarte deschisă și sinceră cu ea.

Târziu mi-a parvenit răspunsul ei – chiar pe când mă gândeam că nu voi primi vreunul de fel – și astfel, într-o seară, am stat la povești cu ea până târziu, aflând pe această cale toate neroziile bărbatului meu. Femeia asta care, după definiția unei aventuri extra-conjugale, îmi era dușman și trebuia urâtă din toată puterea cuvântului, pentru că reprezenta o amenințare la adresa relației mele, nu a făcut altceva decât să-mi inspire milă și compasiune față de ea, față de mine însămi și de toate femeile duse de nas de omul cu care, cică, trebuia să fiu un singur suflet și un singur trup.

Cât de dureros este să asculți plânsetul amantei care ți se văicărește la telefon și mult mai dureros să trebuiască s-o consolezi, s-o sfătuiești ce să facă și cum să facă, să se păzească… Victima o consola pe co-înșelătoarea ei. Am devenit prietene bune. Datorită ei am reușit să adun dovezi plauzibile pentru divorțul meu de mai târziu. Mi-a furnizat toate informațiile de care aveam nevoie, plus probe.

Dacă înainte nu sufeream de gelozie, în timpul căsniciei mele am cunoscut gelozia față de alte femei cum nu o mai cunoscusem vreodată până atunci. Gelozia mea ajunsese la un așa paroxism, încât devenisem de-a dreptul paranoică. Desigur, îmi spuneți, era dreptul meu de soție să mă simt geloasă. Și vă dau dreptate! O doză bună de gelozie cred că e mereu sănătoasă în orice cuplu, altfel se instalează indiferența. O gelozie jucăușă care nu țintește să rănească orgoliul niciunuia dintre parteneri stimulează relația, o poate reînvigora. Însă, gelozia mea devenise aproape o boală mută pe care nu o manifestam prin obișnuitele istericale. Doar sufeream ca un câine zi și noapte. Așa am ajuns la epuizare și la insomnie cronică și o stare de perpetuă alertă din care foarte greu mi-am revenit.

Butoanele erau setate deja iar eu doar trebuia să joc după aceeași muzicuță, ca nu cumva să rămân singură, să mă părăsească, să fiu neiubită, chit că, într-adevăr eram neiubită de el; să ajung acel tip de femeie-zgripțuroaică, nedorită și evitată de toți bărbații, chit că, realmente, eu deja eram nevrută și evitată de el, unicul bărbat din sfera mea.

Suferința victimei unui amantlâc este cumplită, nici nu se poate descrie neputința de care ai parte, văzând că nu mai reprezinți nimic pentru cel care pentru tine reprezintă tot universul. Simți că ți se surpă tot pământul de sub picioare. Atunci vezi prea bine că fundamentul tău este șubred și căsnicia a fost construită pe o dună de nisip, nu pe o stâncă.

Gelozia e, după mine, mai urâtă decât diavolul și decât moartea, e ca flăcările iadului care-ți mistuie oasele, membrele. Mintea nu-și mai află odihna, inima încetează să mai bată, schimbând locul cu mintea care nu-și mai dă răgaz, construind și demolând scenarii, fiindcă un logistician trebuie neapărat să știe unde mai exact s-a produs scurtcircuitul, motivul pentru care s-a produs și care este remediul. Se face debranșare totală sau se schimbă doar filamentele? Un logistician nu renunță, până când a găsit soluția la problema sa matriceală.

Ei bine, iată ce am descoperit: gelozia mea a fost mereu acolo, ca celula canceroasă pe care toți o avem în corpul nostru dar care, la cei mai mulți, nu se dezvoltă niciodată în boala efectivă, ci rămâne la gradul de celulă, nimic mai mult. În momentul în care a fost hrănită, ea s-a mărit, extinzându-se la tot scheletul meu emoțional, ca tentaculele unei caracatițe.

Gelozia mea a pornit dintr-un puternic sentiment de neajuns și neîncredere în mine și în lumea din jurul meu. Atunci când sentimentul meu de neîncredere (nu-s bună de nimic, nu fac față, nu pot fi iubită, nu-s în stare, nu sunt văzută, plăcută, vrută, dorită… nu sunt nimic… etc.) era la el acasă – eu fiind atunci cea mai vulnerabilă, pentru că astfel se aprindeau multe beculețe din copilărie – gelozia mea a găsit breșa prin care a pătruns în fortăreața mea, distrugând-o de la interior.

Gelozia surpă tot, fără să cruțe. Îl distruge nu doar pe cel cu care conviețuiești dar tu ești primul vizat. Ești atât de prins în capcana ei, în mrejele ei, încât crezi că tu ești cel care le țese, însă e doar o pură iluzie, menită să hrănească tot mai mult acest perfid sentiment. Pentru că ea pe asta se și bazează, pe filme, imaginație, gânduri imaterializate. Gelozia este Fata Morgana pe care o întâlnește în pustiul inimii sale orice călător care iubește. E o curvă și o doamnă, demon și înger. E totul sau nimic. Îți vinde sufletul, îți mănâncă inima, îți împuie capul cu prostii, îți joacă feste și hore, te învârte și te sucește de nu mai știi de tine. Nici de ce e real, au ba. E o sarabandă foarte periculoasă.

Gelozia m-a adus până în punctul în care am dorit, pentru soțul meu adorat, să cumpăr o femeie din cartierul roșu de prostituate de lângă orașul unde locuiam. Doar ca să-l văd, în sfârșit, pe soțul meu mulțumit și satisfăcut iar eu să am liniștea că el doar-doar așa o să mă vrea, o să se uite la mine, nu la altele. Vedeți bine absurditatea minții infestate de gelozie care aberează astfel!

Dacă nu e stârpită din fașă, gelozia crește exponențial și nu o mai birui. Te înghite sau te sufocă și mori. Cumplită-i moartea omului gelos! Am ajuns să meditez și la o astfel de moarte, poate singura pe care nu mi-o doream în acea perioadă. În rest, orice altă variantă ar fi fost binevenită cât mai degrabă, ca să curme suferința unui suflet care iubește prea mult și care nu este iubit la rândul său.

În clipa în care am realizat că aberez, punând la cale tot felul de vicleșuguri doar ca să resuscitez un cal mort – căsnicia mea – am îngenuncheat, implorându-l pe Dumnezeu să mă salveze. Interesant este că omul gelos chiar știe că el este primul care trebuie salvat, nu cel care îi provoacă geloziile. Atunci, cu un ultim efort, l-am încredințat pe soțul meu lui Dumnezeu, zicându-i: Doamne, Tu l-ai creat, nu este al meu, el nu mie îmi aparține. Al tău este și faci ce dorești cu el. Eu Ți-l înapoiez, căci de la Tine l-am primit. Dă-mi-l înapoi, doar dacă Tu consideri că trebuie să-l am. Aceasta a fost rugăciunea mea zilnică până la momentul ieșirii mele din relația mea toxică și abuzivă, când am părăsit de tot căminul conjugal și m-am repatriat.

Până aici am dorit să expun lucrurile din perspectiva soției fidele, geloase, victimă a înșelătoriilor amoroase. Pentru cine are răbdare să citească mai departe, în partea a doua a poveștii mele voi descrie o altă perspectivă pe care Dumnezeu mi-a permis să o trăiesc, pentru creșterea mea interioară, pentru auto-descoperire și pentru umilirea mea.

Dincolo de frontieră – cum să devii o amantă bună

De aici încolo nu voi vorbi despre înșelător, fiindcă, în cazul meu – unul puțin mai deosebit, deoarece am fost căsătorită cu un om bolnav mintal – nu se aplică întotdeauna aceleași tipare ca la omul sănătos a cărui voință este neatinsă și funcționează la parametri normali. În schimb, voi vorbi din perspectiva co-înșelătorului, nu a victimei.

La o bucată de vreme de la separarea mea efectivă de partenerul conjugal, aflându-mă în plin proces de auto-recuperare, mă rugam Domnului – cu toată sinceritatea de altfel – pentru trei lucruri foarte importante pentru mine: 1. Să îmi fac un prieten adevărat; 2. Să întâlnesc într-un bun sfârșit iubirea cea adevărată și 3. Să am parte, înainte de moartea mea și trecerea la cele veșnice, de un orgasm (eu nu avusesem niciodată așa ceva în patul conjugal. Mai mult, ieșisem din căsătoria mea cu puternice răni la acest capitol și eram nu doar speriată, ci de-a dreptul îngrozită de apropierea fizică de un bărbat).

La nici două săptămâni după recitarea rugăciunii mele am avut un vis pe care mi-l voi aminti multă vreme de acum înainte, îndeosebi pentru că a avut multe conotații care și-au găsit împlinirea în viața mea.

Am visat că eram căsătorită cu un băiat bolnav mintal și fizic care șchiopăta. În visul meu, tatăl meu era undeva în spatele meu dar nu mi se înfățișa. Plângeam și mă văicăream de mama focului, reproșându-i tatălui meu că m-a obligat să mă căsătoresc cu un astfel de om care nu doar că nu mă făcea fericită, dar mă și chinuia. Tatăl meu nu răspundea suspinărilor mele. Cât ai clipi, m-am trezit apoi în sala unui mare tribunal unde numeroși bărbați îmbrăcați la patru ace studiau dosarul mariajului meu depus la curte.

Vânzoleala și gălăgia au fost întrerupte de apariția a patru indivizi foarte înalți, bine făcuți, pe jumătate dezbrăcați, acoperiți doar cu un fel de șorț care le ascundea coapsele și zona inghinală, cu plete lungi până la șold și negre ca pana corbului. Purtau pene colorate în păr, de la diferite înaripate, vulturi, șoimi ș.a. Recunoscusem în ei idealul bărbatului tribal amerindian despre care tot citisem la viața mea și care mă fascinase mai mult decât oricare alt model de bărbat, pentru simplul fapt că era tipul de bărbat legat de cutumele lui, de natură și de dumnezeul la care se închina, fiind monoteist, iar iubirea sa manifestată era una sălbatică, necizelată, pură în substanța ei, dezbrăcată, la fel ca aceste popoare, de toate găselnițele societății de care amerindienii se fereau ca de o stârpitură, care le-ar fi întinat obiceiurile și stilul de viață ulterior persecutate și anihilate cu forța prin asimilarea forțată a popoarelor indigene în societatea colonială americană. Pentru mai multe detalii, consultați cărțile de istorie colonială americană.

Mă întorc la cei patru indivizi care își făcuseră apariția în sala de tribunal, luându-mi dosarul și sfredelindu-l. Enervată, fiindcă nu mă băga nimeni în seamă, am început să mă smiorcăi și să urlu: Dar eu unde și când o să îmi întâlnesc odată și odată iubirea mea nativ-americană?

La care unul dintre cei patru, probabil căpetenia de trib, mi-a răspuns: La frontieră ai s-o găsești!

Poftim? La frontieră???? Imposibil!! Cum naiba să ajung taman la mama sărăciei în America? Ăia n-o să-mi dea viză de călătorie niciodată! Și, oricum, e prea departe! Nu am cum să ajung acolo! Vă rog să mă ajutați! Vă implor!

În visul meu știam ce este frontiera: linia de demarcație trasată în plan geografic de coloniștii americani și în apropierea căreia trăiau triburile indigene amerindiene. Așadar, cele două popoare se priveau față-n față dar nimeni nu trecea granița ca să se încurce cu vreunul din poporul dușmănit.

La frontieră o vei găsi! La frontieră! Mi-a răspuns din nou căpetenia. Sala de tribunal a dispărut iar eu m-am trezit la realitate, în patul meu, extraordinar de tulburată. Visul îmi era foarte clar, cu lux de amănunte, doar că încă nu-i pătrundeam înțelesul. Însă Dumnezeu nu a întârziat să mi-l tâlcuiască.

La câteva săptămâni după acest vis am primit un mesaj pe un cont de socializare de la un cetățean american cu care am corespondat, să-i spunem, timp de aproximativ o lună. Logistician ca mine, minte analitică, însurat dar trăind o puternică criză conjugală, oarecum asemănătoare cu a mea, minus abuzurile, multe afinități cu personalitatea mea și conversații interesante.

Până să-mi dau seama, și-a făcut rezervare de bilete și, în aceeași zi în care le-a achitat, și-a împachetat trei surcele, trei lulele, s-a urcat în avion în aceeași seară iar după două zile era deja în România, stând în fața mea.

Etapa în care l-am cunoscut m-a prins într-o puternică tranziție: eram mai sigură pe mine, încrezătoare, mă simțeam bine în pielea mea, multe lucruri erau deja așezate și la locul lor. Dacă înainte fusesem un iepure veșnic înfricoșat de prezența masculină, de autorități de orice fel, de figuri autoritare, de data asta mi-am jucat asul din mânecă.

Nu-mi era deloc frică să-l pun la punct, să-l taxez pentru orice nu-mi convenea sau mă făcea să mă simt stingherită, inconfortabil, vulnerabilă. În câteva cuvinte, am făcut cu el ce nu am îndrăznit niciodată cu soțul meu. L-am pus la treabă și cred că, fără să vreau, l-am întărâtat. Pentru că bărbatului îi place să vâneze, să alerge după pradă, să depună efort să câștige un trofeu… El rămâne, în fond și la urma urmei, un vânător. Iar calitățile lui de vânător se observă cel mai bine în perioada de curtare a femeii. Dansul acesta a durat cam o săptămână.

V-ați întrebat vreodată de ce ne înșelăm partenerii? Aici avem mai multe variante. Pentru că ducem lipsă de iubire, de afecțiune, de onestitate, de încredere, de joc, de validare, de atenție, de ascultare activă. Dar motivul principal pentru care oricine, fie bărbat, fie femeie, înșală este că, în relația amoroasă de scurtă durată și consumată în clandestinitate, ne simțim noi înșine sau, altfel spus, suntem cea mai faină și mai autentică versiune a noastră. Nu e atâta persoana cu care înșelăm, cât imaginea pe care noi ne-o formăm despre noi înșine atunci când suntem cu persoana cu care ne amorezăm. Fiindcă în relația noastră nu reușim să fim cea mai onestă variantă a noastră, recurgem la o aventură mincinoasă, ca să ne apropiem de propriul nostru adevăr.

Ca orice teoremă din matematică, ea trebuie și demonstrată. Și mi s-a confirmat. Americanul venise pentru că nevasta lui nu-i permitea să fie el, așa cum este el, în tot adevărul lui de bărbat căruia îi place să curteze, să vâneze, să fie pus la treabă, să fie un erou… Trăia într-o relație conjugală fără vlagă, fără rod, ca multe altele de altfel din zilele noastre, în care ambii parteneri se complac și trăiesc o moarte clinică.

Ce face un bărbat care în căsnicia lui nu se bucură de intimitatea fizică cu soția lui, nu mai vorbesc de cea emoțională? Merge și își caută pe altcineva altundeva. Orice fost partener care a sfârșit la gunoi devine încântarea și deliciul altui partener care caută în gunoi. Apoi, când îl găsește, îl ia, îl spală, îl lustruiește, se folosește de el și fie îl păstrează, fie îl dă mai departe.

Dacă la început fusesem victima amantlâcurilor soțului meu, acum am sfârșit într-un triunghi al Bermudelor, devenind co-înșelătoare cu acest bărbat. Amanta lui. Adică cealaltă femeie. Doar schimbasem rolul în propria mea poveste.

Se spune că totul este permis în dragoste și în război. Că nimic nu e fair pentru niciunul dintre cei implicați. Dar totul este just pentru toți cei implicați în triunghiul amoros. Niciunul nu o merită și toți și-o merită. Este și aici o lecție de învățat și o morală, dar toate la timpul lor!

Mi-am consumat relația cu acest bărbat la o săptămână de la venirea lui în România. Așa să vă închipuiți aventura noastră – a fost mai ceva decât focurile de artificii de 4 iulie, de Ziua Națională a Americii. Într-un cuvânt, am devenit femeie.

După plecarea lui, am trecut pe la confesorul și duhovnicul meu căruia îi povestesc câte-n lună și-n stele. Când a auzit părintele telenovela mea, s-a luat de cap.

• Fiică, îmi zice părințelul, tu știi unde ești acum?
• Unde, părinte?
• La frontieră.

Numai la auzul acestui cuvânt am simțit că-mi filează lămpile. Ba chiar că mi se ard toate filamentele. Atunci i-am povestit părintelui despre visul meu.

Aventura asta a avut un scop anume și iată care a fost acela: dacă gândeam, judecam și analizam viața și oamenii în mod matematic, că albul nu-i negru, nici negrul nu-i alb, iată, eu pe propria mea piele am trăit inconstanța – am jucat trei roluri: de victimă, de amantă sau co-înșelătoare și, în final, de înșelătoare a propriei mele inimi.

Dacă la început îmi venea să comit crime strigătoare la cer împotriva femeilor care se bagă în relațiile conjugale ca musca-n lapte, iată, acum le compătimeam și mai mult. Nu în ultimul rând, nu le judecam, pentru că eu am suferit atât de mult în feminitatea mea și, chiar dacă nu mai trăiam de ceva vreme cu soțul meu iar căsnicia mea era un hoit, și eu înșelasem pe cineva: pe Dumnezeu. El a permis să trec granița dincolo iar, când m-am întors acasă, nu-mi mai plăcea chiar atât de mult. Aș fi sărit din nou granița, ăsta-i adevărul. Căci cu acel bărbat mi-am permis toate lucrurile pe care nu mi le-am permis niciodată în căsnicia mea. Ba mai mult, el mi-a devenit prieten și confident foarte intim. Lucru rar în astfel de situații care de obicei sfârșesc în multă amărăciune, ură, conflicte, răzbunări și blesteme.

În toată această poveste am mai învățat un lucru despre mine: că pot iubi fără egoism, fără rezerve. În timp ce mă bucuram de străinul de lângă mine care mă făcea să mă simt la mine acasă în pielea mea, nu am contenit să mă rog pentru el și soția lui, pentru reconcilierea lor, dacă va fi să fie, și, mai ales, pentru fericirea lui, exclusiv a lui. Îmi vine să zâmbesc, gândindu-mă la ce îi spuneam lui Dumnezeu în acele zile când mă lăsam mângâiată, alintată și adorată ca femeie. Îi mulțumeam pentru atâta bucurie și plăcere și, în același timp, Îl rugam să-i rezolve americanului situația.

Așadar, am învățat că sunt o ființă extraordinară, o fată cu o inimă demodată, dedată lucrurilor sigure, așezate, tradiționale, fidelă ideii de fidelitate și iubirii autentice, altruiste, dezinteresate. Nu mai spun că mi-a trecut toată groaza de intimitate, de apropierea de un bărbat, de refuzul sau judecata bărbatului care se culcă cu o femeie neînvățată în ale amorului în pat. Că sunt bună la pat, că am un apetit sexual absolut sănătos, că nu sunt nici frigidă, nici nimfomană, că funcționez la parametri normali, că sunt femeie în toată regula, cu nevoi, simțăminte, dorințe și aspirații care trebuie luate în considerare, nu un monstru ahtiat după sex sau o curvă. Că am o inimă generoasă. Că aș putea face orice bărbat fericit. Că sunt mai mult decât suficientă. Sunt tandră și jucăușă, sunt seducătoare și plăcută, că pot fi femeia pe care orice bărbat și-ar dori-o.

Iată care este tâlcul și morala: America a însemnat pentru mine un continent de o vastitate de necuprins. Marea, extinsa, lata și lăbărțata Americă. Iar cuvântul nativ înseamnă  pur, natural, în stare necombinată cu alte substanțe, autohton, de loc, originar, înnăscut. Și iată că ultima piesă din puzzle-ul meu încheie modelul: Dumnezeu a sădit în mine o iubire vastă, în stare pură, din născare, pe care să o întrebuințez față de mine însămi.

Aici este secretul și cheia tuturor problemelor descrise mai sus: nu trebuie să traversez oceane și mări ca să ajung în America și să întâlnesc iubirea mea cea adevărată, nativă, pe care am așteptat-o dintotdeauna. Și chiar dacă America a venit la mine, eu dețineam deja această iubire în mine și nu am cunoscut-o.

Niciun soț, niciun prieten, niciun amant nu mă poate iubi la nivelul la care aș dori să fiu iubită. Este imposibil. Și pe bună dreptate trebuie să fie și să rămână așa. Dacă eu nu mă iubesc pe mine cu iubirea pe care divinitatea a insuflat-o în mine de la naștere, nimeni și nimic nu mă poate satisface. De aceea, nicio relație nu trebuie începută pe considerentul că bărbatul respectiv m-ar face fericită sau iubită, dorită, așteptată… Acest izvor de iubire curge în noi și se varsă în izvorul de Iubire Infinită a lui Dumnezeu.

Într-un final, Bunul de Sus mi-a răspuns la rugăciuni: 1. Mi-a dat un prieten, unul extraordinar, pe mine. 2. Am întâlnit iubirea adevărată de unde pornesc celelalte iubiri în viață, adică iubirea față de mine sau acel t0 în matematică de unde pornesc și unde se întorc anumite axe. Și 3. Am avut parte și de plăcerea trupească la care am tânjit atâta amar de vreme.

Dumnezeu nu încurajează păcatul sub nicio formă. În primul rând, pentru că tot ceea ce merge împotriva noastră, făcându-ne rău de orice fel, chiar dacă inițial nu se simte răul, îl întristează. Fiind un părinte prin excelență, suferă văzându-și copiii că își fac rău, voit sau involuntar, conștient sau inconștient. Cu toate acestea, permite răul pentru un mai mare bine. A trebuit să trec dincolo de frontieră pentru ca, la final, să mă întorc la linia de demarcație și să stau acolo, regăsindu-mă la granița dintre prietenie și iubire.

Sărind peste acea fină linie dintre prietenia cu un bărbat și posibil ceva mai mult, am sperat să descopăr ceva uluitor, dar am sfârșit prin a mă descoperi pe mine însămi, o persoană de-a dreptul uluitoare și foarte nuanțată. Am trecut, așadar, dincoace de frontieră, la mine acasă.